Alexandra Furnea, supreviețuitoare Colectiv și autoarea cărții „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”, a fost invitata Adrianei Nedelea în emisiunea „Piața Victoriei” la Europa FM.
Ce te-a ținut în viață?
„Au fost multe momente în care am crezut că nu am să deschid ochii a doua zi dimineață. Multe momente în care am închis ochii și am spus „Tatăl Nostru” și am spus că dacă asta e noaptea în care mă duc, atunci să aibă Dumnezeu grijă de mama și sora mea, care veneau zilnic acolo și mă ajutau să rămân om. Și cred că am supraviețuit datorită lor”.
Teroarea băilor de la Spitalul de Arși din București – „Duminică seara nu mai exista niciun fel de lumină la capătul întunericului”
„Ultima băiță a săptămânii era vinerea și sâmbata și duminica erau zile de pauză, dar luni – pe la ora 06:00 dimineața fix – începeau băițele din noua săptămână și încă de duminică seara atmosfera în saloane se schimba: oamenii nu mai râdeau, nu se mai bucurau de prezența familiei, nu mai exista niciun fel de lumină la capătul întunericului.
Dar duminică lucrurile se schimbau și nimic din ce ar fi făcut ai noștri nu mai conta pentru că știam ce ne așteaptă și am și acum în fiecare luni, poate că e greu de crezut, când mă trezesc luni dimineață și e trecut de ora 06:00 și-mi dau seama că nu va fi o băiță… simt o imensă recunoștință pentru asta și mă bucur că am reușit să găsesc cuvintele să exprim acele momente pentru că e bine ca toată lumea să știe ce se poate întâmpla atunci când oamenii uită că sunt oameni și că au în mâinile lor viețile și integritatea sufletească a oamenilor”.
Cum și-au pierdut omenia cei care ți-au făcut rău? – „Nu aveau voie ca asta să iasă la iveală, infecțiile nosocomiale”
„Cred că e dezumanizarea care domnește de mulți ani în sistemul medical din România, care se bazează și pe sărăcia lui, până la urmă, și pe faptul că e cel mai furat sistem din țară. Și pentru ca ei să-și justifice probabil cumva incapacitățile si limitele se dezumanizează și atunci încetează să mai distingă răul de bine.
Și o altă dimensiune, în cazul specific al Colectivului, a fost și miza politică a celor zile și luni că orice s-ar fi întâmplat s-a încercat să nu lase să iasă la iveală lipsurile. Nu aveau voie ca asta să iasă la iveală, infecțiile nosocomiale care ne-au ucis și pe noi și pe muli alții înaintea noastră”.
„Sora mea a fost singura care mi-a spus: Ești infectată, nu e normal ce se întâmplă, trebuie să pleci”
„Inexplicabil. Nici nu știai ce să crezi pentru că în momente în care ești mai vulnerabil, îți dorești ca oamenii care au viața ta în mâini să facă tot ce pot ca să te salveze. Ajungi să te învinovățești și tu. Probele erau mereu sterile, dar noi muream. Sora mea a fost singura care mi-a spus: Ești infectată, nu e normal ce se întâmplă, trebuie să pleci de aici. Când am primit scrisoarea medicală de la spital, am văzut negru pe alb și mi-am dat seama dintr-o dată că toate acele antibiotice pe care le luam – last resort antibiotics se numesc în străinătate – aveau rostul să mă țină în viață și de a ține departe septicemia”.
Alexandra Furnea, despre Spitalul de Arși: „M-au trimis acasă cu aceste infecții pentru că nu mai voiau să aibă de-a face cu mine”
„Țin minte ca ieri că stăteam goală în cada verde și avusesem băița și a intrat o doamnă doctor în salonul de baie – la sfârșitul șederii mele – și mi-a aruncat o privire indiferentă spre scârbită, pot să zic, cu o expresie facială extrem de nemulțumită și a țipat, în gura mare peste umăr, infirmierei care-mi făcea baie în ziua respectivă: de ce nu mă trimite acasă pentru că o să mă infectez și nu o să mai plec niciodată din spital.
M-au trimis acasă cu aceste infecții pentru că nu mai voiau să aibă de-a face cu mine. Voiau să bifeze că am fost externată și și-au făcut treaba și au și scris în fișa medicală: vindecat din punct de vedere chirurgical, ceea ce nu era adevărat pentru că am plecat cu suturi și răni.
Mama a încercat să-mi facă baie acasă în cadă și sărmana a încercat, rănile se măreau de la baie la baie. Și am apelat la asistenta care mi-a salvat viața, căreia îi datorez viața, și îmi făcea diluție de Colistin și abia după aceea au început să se vindece rănile, după ce s-a ocupat ea de mine”.
Te vindecă această carte?
„Nu știu dacă poate să mă vindece ceva până la capăt, dar contribuie și mă ajută să mă distanțez de acele momente. Când văd că oamenii întind mâna spre ea la raft, îmi aduce un crâmpei de vindecare și mă face să simt că totuși am găsit un sens pentru ce s-a întâmplat”.
Cum ești acum? – „Viața unui supraviețuitor este peticită”
„Plină de cicatrici care trebuie îngrijite constant. Fac un soi de navetă între viața unui om obișnuit sau ceea ar putea fi și viața unui veșnic pacient care e cu trupul tot timpul under construction. E un stil de viață dificil pentru că faci eforturi să mergi la tratament, pierzi zile de naștere, sărbători, aniversări în familie, vacanțe, dar m-am obișnuit și am găsit o formă proprie de normalitate. M-am oprit din numărat la 40 (n.r. de operații) și nu cred că le mai număr de acum încolo. Urmează noi operații. Anual fac 20 de operații, sesiuni de recuperare și îngrijirea de zi cu zi; masaj pe care mi-l fac singură pentru că, din păcate, nu am unde să fac asta în Romnia… și veșnicele creme. Viața unui supraviețuitor e peticită pe ici, pe colea”.
De ce în Germania sunt oameni și-n România nu? – „Noi încă ne vindecăm după ravagiile comunismului și nu am izbutit să înlăturăm această lepră a corupției din carnea neamului nostru”
„Noi încă ne vindecăm după ravagiile comunismului și nu am izbutit să înlăturăm această lepră a corupției din carnea neamului nostru, iar în Germania am avut un foarte mare noroc să găsesc o echipă medicală extrem de sufletistă care a înțeles că nu am nevoie doar de recuperare fizică, ci și psihică și emoțională pentru că ajunsesem într-o stare foarte proastă. Mi-au oferit a doua șansă în viață pentru că mi-am dat seama că totuși există omenie și le-am rămas loială și merg acolo de câte ori îmi cere corpul”.
Tulburare de stres post-traumatic. Revin coșmarurile? Și cum te întorci din ele? – „Am devenit mai bună în a goni fantomele”
„În primii ani au fost multe coșmaruri și se repeta unul care era atât un coșmar, cât și un vis frumos: noi toți în Colectiv, într-o seară ca oricare alta, și recunoșteam rând pe rând pe Clau, pe Teo, e Alex și se uitau la mine într-un fel anume ca și cum privirile lor veneau de foarte departe și vorbeam cu ei, dar cuvintele erau surde și ele păreau că vin de undeva de departe, iar apoi începea să ardă tavanul și-mi dădeam seama că trebuie să mă trezesc, că pot să mă trezesc și mă trezeam și trăiam cu suferința că i-am lăsat acolo. Acum, din fericire, nu mai am aceste coșmaruri recurente, dar am flashback-uri care uneori sunt mai ușor de dus și mi-e ușor să mă întorc în mine să-mi spun că sunt bine. Alte ori sunt mai greu de stăpânit. Am văzut recent un documentar la un post TV belgian care arăta o cadă de arși, din metal – nu arăta ca acea din Spitalul de Arși – dar ideea de cadă m-a întors acolo înapoi în zilele acelea și mi-am revenit destul de greu, dar am devenit mai bună în a goni fantomele”.
Cu ce vrei să rămânem din cartea ta? Care este mesajul tău? – „Aș vrea să avem puterea să reumanizăm societatea românească”
„Aș vrea să avem puterea să reumanizăm societatea românească și să realizăm ce se poate întâmpla atunci când permitem corupției să ne stăpânească; și poate nu ne facem până la capăt datoria de cetățeni: nu ieșim la vot, nu facem voluntariat, de exemplu, nu facem tot ceea ce ține de noi să facem locul acesta, țara aceasta un loc mai bun, iar dorința mea cea mai mare este să contribui cu această poveste adevărată, cu povestea suferinței mele la reumanizarea României”.
Ce le-ai transmite doctorilor și infirmierelor care ți-au făcut rău și fizic și psihic? – „Nu le doresc răul absolut deloc. Speranța mea este că vom găsi o cale, împreună, de a ieși din întunericul dezumanizării”
„Mi-ar plăcea să citească cartea și dacă nu pentru cei pentru care au depus un jurământ, măcar pentru sufletul lor… să încerce să vadă consecințele deciziilor lor și lipsei lor de omenie prin ochii persoanelor care le trec prin mâini. Și uneori mă trezesc cu gândul că i-am iertat și nu vreau să mă leg cu ură de ce e rău în ei ca oameni. Sper să găsească o cale să iasă din acel întuneric și să-și dea seama ce miracol este că au făcut o școală care-i învață să salveze. Nu le doresc răul absolut deloc. Speranța mea este că vom găsi o cale, împreună, de a ieși din întunericul dezumanizării”.
Erai în cumpănă, cu un picior între viață și moarte, cum ai găsit sensul? Ce te-a ținut vie și puternică?
„Acela rămâne unul dintre cele mai întunecate momente ale vieții mele și sper să nu mai ajung să am acele gânduri, deși uneori e greu. Nu cred că a fost o coincidență, cred că așa a vrut Dumnezeu ca atunci când am pus căștile pe urechi și am dat play să ascult piesa și versurile ei m-au readus cu picioarele pe pământ și dacă prietenii mei nu au avut acea șansă la viață și și-au dorit-o, dacă ei nu au avut șansa ca eu să-mi bat joc de ea ar fi fost un foarte mare păcat și o insultă la adresa lor și la suferința lor și m-am mobilizat și de atunci am zis că trebuie să fac ceva ca povestea lor, povestea mea, să nu fie nespusă. Delia, fata din carte, care a murit lângă mine mi-a rămas în suflet și am zis că o să fac ceva ca durerea ei să nu fie uitată și a noastră, care am trăit, printr-un hazard… cred”.
Și-a cerut cineva scuze, din cei care ți-au făcut rău?
„Nu, dar cred că liniștea aceasta are un tâlc și este lucrul care confirmă adevărul cărții: faptul că nu a ieșit nimeni să spună un cuvânt sau să argumenteze într-un fel sau altul, să mă contacteze”.
Alexandra Furnea, despre Andrei Găluț
„Cred că e ca noi toți, cu tratamente și stilul de a-și trăi viața under construction. Cred că el își poate spune povestea în stilul propriu. Cred că ar trebui să așteptăm, să își spună el povestea”.
Simți nevoia să te răzbuni pe sistemul acesta? – „Eu vreau să ne vindecăm. Nu cred că răzbunarea vindecă”
„Răzbunarea e un lucru așa de urât, dacă aș fi vrut să mă răzbun aș fi dat nume și aș fi procedat altfel. Eu vreau să ne vindecăm. Nu cred că răzbunarea vindecă”.
Mesajul pentru cei care au fost oameni
„Vreau să le mulțumesc celor din carte, nu le-am dat nume, dar se știu și tuturor celor care luptă pentru bine. Aș vrea să le spun că nu sunt singuri, deși poate la sfârșitul zilei se simt copleșiți, ceea ce fac ei și destinul asumat contează. Trebuie să continuie să fie oameni excepție”.
Ce planuri ai pentru viitor?
„Să scriu, să-mi găsesc puterea să scriu și altceva. Să public romanul de dragoste la care lucrez de cine știe când, poate niște povestiri scurte. Să izbutesc să mă așez la calculator să iasă din sufletul meu și povești mai frumoase”.
Sursa foto: Europa FM / Paul-Andrei Patlăgică
Citește și: Colectiv: Cronologia celei mai mari tragedii care a îndoliat România după 1989 | INFOGRAFIC
