Două ediţii cutremurătoare „Adevăruri despre trecut”, programate la TVR 1 miercuri, 18 şi 25 noiembrie, de la ora 22.20, povestesc despre atrocităţile cumpliţilor ani 1946-1947, cu seceta şi foametea care au dus la disperare, moarte, canibalism, necrofagie, dezumanizare.
Ioana Timon din satul Valea Grecului (jud. Vaslui) își amintește cum ajunsese să mănânce orice grăunte pe care îl găsea pe drum. Gheorghe Boicu din comuna Vlasinești (jud. Botoșani) povestește cum părinții îi hrăneau cu terci pe el și pe ceilalți 6 frați, cum oamenii mâncau buruieni și fierbeau iarba care mai rămăsese nepârjolită de secetă, pentru a hrăni copiii.
Pentru sora lui Gheorghe Boicu, Ortansa Botezatu, cea mai cumplită imagine este aceea cu femeile și copiii care plângeau pe drumuri cerșind o firimitură de mâncare și implorând: „Vă rog, nu mă lăsați să mor!”.
Maria Șologon din comuna Vlăsinești, jud. Botoșani, își amintește cât de mult s-a bucurat sora ei când a reușit să capete de la o fetiță din vecini atâta mălai cât a încăput într-o cutie de chibrituri. Fostul învățător Gheorghe Burac povestește cum vecinii lui au murit lihniți, iar despre alți săteni își amintește cum se rugau să moară mai repede pentru a nu mai îndura foamea.
În 18 si 25 noiembrie, emisiunea „Adevăruri despre trecut” de la TVR 1 prezintă două ediții cutremurătoare, la care Raluca Rogojină, producător şi realizator, a lucrat timp de peste un an de zile.
A adunat mărturii înfricoșătoare despre disperare, foamete, moarte, canibalism, necrofagie, dezumanizare. Sunt realitățile-destin ale cumpliților ani 1946-1947, despre care astăzi încă se cunosc puține lucruri.
Dacă episodul care va fi difuzat în data de 18 noiembrie, de la 22.20, la TVR 1 prezintă întâmplări care depășesc adesea limita de înțelegere a omului contemporan, episodul al doilea, programat pe 25 noiembrie, dezvăluie faptele atroce ale unui regim pentru care omul nu însemna nimic.
Din vremuri în care oamenii înnebuneau de foame la propriu, basarabenii povestesc despre cazuri de necrofagie și canibalism petrecute chiar sub ochii lor.
În vara anului 1946 au fost înregistrate temperaturi record, ziarele vremii consemnând că termometrele arătau și 61° Celsius, la umbră. Pământul era pârjolit și toată recolta pusă la pământ. Zona Moldovei era cea mai afectată din țară.
Oricât de mult s-ar fi străduit, oamenii nu aveau nicio șansă de a se pune la adăpost în fața celei mai groaznice crize alimentare care avea să lovească România vreodată!
După 4 ani de război, cu economia strivită, cu 800.000 de morți, sute de mii de răniți și cu infrastructura ciuruită, întreaga ţară era nenorocită. România contribuise cu suma de 7,4 miliarde de dolari la cheltuielile de război, costul plătit de noi fiind cel mai mare după Germania.
Deși România a terminat războiul luptând alături de Aliații învingători, la conferința de pace din 1946, ţara noastră a fost declarată țară învinsă și obligată la despăgubiri uriașe față de câștigători. Am fost nevoiți să livrăm rușilor zeci de mii de vagoane de carne, produse lactate, cereale, leguminoase, fructe și derivate. S-au adăugat cheltuielile de întreținere a trupelor sovietice rămase în țară, sub pretextul iernării în cazarmele românești. N-au mai ieșit până-n 1958.
În primul documentar intitulat „Pârjolul, foametea”, care va putea fi vizionat miercuri, 18 noiembrie, de la 22.20, seria „Adevăruri despre trecut” de la TVR 1 ne va prezenta dramele prin care au trecut românii din județele Botoșani și Vaslui, cele mai afectate de secetă.
„Oamenii ajunseseră la gesturi extreme: mâncau humă, opinci, animale moarte, plante otrăvitoare. Vânduseră tot ce aveau prin case pentru un gram de mâncare! Mulți au murit atunci de tifos exantematic sau de alte boli generate de înfometarea îndelungată și de lipsa apei. Nu se știe câți morți a secerat foametea. Autoritățile nu aveau niciun interes să facă recensăminte în acest sens, ba dimpotrivă.
În istoriografia comunistă, foametea din anii ’46-’47 era amintită tangențial. Nu s-a vorbit nici despre datoriile noastre de război față de ruși sau față de Aliați, așa cum nici nu s-a recunoscut că România a fost tratată ca țară învinsă. Fără să știe prea multe despre ce învârteau autoritățile la nivel înalt, românii au fost nevoiţi să învețe pe cont propriu, supraviețuirea”, a documentat Raluca Rogojină întâmplările perioadei.
„Băi, ie seama să nu-ți cânte muzica la poartă!” – zicala desprinsă din acele vremuri
Dacă în România nenorocirile cauzate de cumplita secetă din 1946 au fost devastatoare, peste Prut, în Republica Moldova, zeci de mii de oameni au fost sortiţi să trăiască un adevărat iad. „Pentru Stalin, seceta a fost prilejul ideal pentru organizarea unei campanii de exterminare a unui întreg popor.
Tot în ediția din 18 noiembrie, la Adevăruri despre trecut aflăm istoria îngrozitoare a românilor basarabeni din acei ani ’46-’47, urmând ca în episodul din data de 25 noiembrie să fie completat tabloul întâmplărilor desprinse parcă din cele mai negre coșmaruri. Supraviețuitorii acelor timpuri povestesc cu groază în priviri despre vremurile în care oamenii mâncau oameni, la propriu. Cazurile de canibalism și necrofagie sunt confirmate de documentele vremii” – Raluca Rogojină.
Fosta învățătoare Vera Stratulat își amintește cum sovieticii au umblat zi și noapte pentru a aduna orice provizie pe care ar mai fi putut-o avea oamenii după acel an secetos. Anatol Eremia avea 15 ani în 1946 și povestește despre cei care le-au luat și ultimul grăunte: „Erau bine organizați! Și erau organizați de conducerea raionului.
Erau niște tineri activiști și veneau prin sate cu două mașini. Într-o mașină, într-un camion era un taraf de muzicanți, celălalt era gol. Și cât se făcea controlul prin gospodarie și până încărcau ce găseau, cânta muzica la poartă. Și a pornit și o zicală: dacă cineva spunea ceva ce nu se potrivea regimului, contra statului, i se spunea: Băi, ie seama să nu-ți cânte muzica la poartă!”
Miile de abuzuri care au fost făcute asupra basarabenilor sunt consemnate în documente din arhiva de stat a Republicii Moldova. Procesele verbale întocmite între anii 1946-1947 atestă, de exemplu, faptul că țăranii făceau peste 3 ani de închisoare pentru vina de a se fi „eschivat” de la predarea pâinii către stat.
Din cauza cumplitei ierni dintre anii ’46-’47, unii oameni au murit sleiți de foame, incapabili să mai iasă din casele îngropate sub nămeți. Mulți alţii au fost și cei care s-au prăpădit în căutarea unei fărâme de hrană, la zeci de kilometri depărtare de casă.
Când răzbeau să iasă din bordeiele sărăcăcioase, copiii se târau spre școală. Nu din dragoste de carte, ci pentru că la școală, din „bunăvoința” statului sovietic, elevii primeau zilnic 200 de grame de pâine.
„S-o început o foamete grozavă! Iată, îmi amintesc cum un băiețel venea la școală cu capul umflat ca o minge de fotbal! Numai vârful la pleoape se vedea. Și eu îl intreb: cum, Victoraș, ai ajuns tu la școală?. Da’ el, parcă bucuros că îi mai deștept ca mine, zice: Iacă așa: îmi deschid ochiul cu degetele, mă uit, văd unde e cărarea și fug-fug repede și când se întunecă iar mă opresc, iară deschid ochiul și iacă așa am ajuns la școală!. Se umflau – distrofia, se umflau de foamete! Copiii veneau la şcoală sleiți de puteri!”, povesteşte Vera Stratulat (fostă învățatoare în satul Chiperceni), iar Pavel Bălan (avea 8 ani în anul 1946) completează: „Puțini care mergeau pe picioare! Mai mulți mergeau așa, târându-se sau mergeau pe mâini și pe picioare.”
