Într-un mesaj comemorativ, Academia Română aminteşte că Dinu C. Giurescu, stins din viaţă la vârsta de 91 de ani, a fost unul dintre cei mai mari istorici români şi profesor de incontestabilă reputaţie,
Descendent al unei celebre familii de istorici, fiind fiul lui Constantin C. Giurescu şi nepotul lui Constantin Giurescu, Dinu C. Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927, la Bucureşti, unde a urmat cursurile Colegiului “Sf. Sava”. Tot în Bucureşti a absolvit Facultatea de Istorie, în 1950, iar în 1968 şi-a obţinut titlul ştiinţific de doctor.
A lucrat iniţial (1956-1964) ca muzeograf la Muzeul de Artă din Bucureşti, Secţia de artă medievală, iar apoi, vreme de patru ani (1964-1968), a fost cercetător în cadrul Oficiului de Studii şi Documentare al Ministerului de Externe, ocupându-se de istoria diplomaţiei. În 1968 devine profesor la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu”, Bucureşti, fiind titular al cursului de istoria civilizaţiei europene (1968-1987). A fost profesor la Catedra de istoria românilor din cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1990-1997), conducător de doctorate şi profesor consultant începând cu 1997. Între anii 1988-1990 a fost visiting profesor la William Paterson College, Wayne, New Jersey şi la Texas A&M University, Statele Unite ale Americii.
Activitatea sa ştiinţifică acoperă o bogată şi diversă arie tematică, fiind preocupat de arta românească medievală din secolele XIV-XVIII, de studiul civilizaţiei române, de caracteristicile feudalismului românesc în relaţiile economice. Între lucrările dedicate acestor subiecte se numără: “Anaforniţe brâncoveneşti” (1959), “Bisericani, ctitorie a epocii lui Ştefan cel Mare”, “Maîtres orfevres de Kiprovac en Valachie au XVIIe siecle” (1964), “Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice în perioada feudalismului timpuriu” (1964).
A manifestat, de asemenea, interes pentru istoria diplomaţiei româneşti şi a publicat o serie de volume de “Documente diplomatice”: Nicolae Titulescu (1967), M. Kogălniceanu (1972), precum şi de studii istorice, între care “La diplomatie roumaine et le Pacte des Quatres” (1969).
A fost preocupat atât de editarea de izvoare, cât şi de elaborarea unor sinteze de istorie naţională: “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi” (1971, în colaborare), “Istoria românilor” (1974-1975, în colaborare), “Istoria ilustrată a românilor (1981-1982).
O atenţie deosebită a manifestat pentru problemele de istorie contemporană: “Romania’s Communist Takeover: The Radescu Government” (1994), “România în al Doilea Război Mondial” (1999), “Imposibila încercare. Greva regală 1945” (1999), “Romanian in the Second World War” (1939-1945) (2000), “Cade Cortina de fier. România 1947” (2002), “Documente privind alegerile din 1946” (2001), “Uzurpatorii” (2004), “De la Sovromconstrucţii la Academia Română” (2008) şi multe altele. Împreună cu academician Mircea Maliţa a elaborat volumul “Zid de pace, turnuri de frăţie – deceniul deschiderii: 1962-1972”.
A fost coordonator şi coautor al volumelor IX (ed. I, 2008 ; ed. a II-a 2016) şi X (2013) din valorosul tratat “Istoria românilor”, operă fundamentală elaborată sub egida Academiei Române.
A militat împotriva demolării unor importante monumente istorice şi de artă, cărora le-a consacrat o serie de lucrări între care: “The Razing of Romania’s Past” (1989), apărută în limba română în anul 1994, “Distrugerea trecutului României”, “Arhitectura Bucureştiului” (2010).
În 1990 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 2001, membru titular. Pe data de 24 aprilie 2014 a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române, funcţie din care a fost nevoit să se retragă după numai un an, din raţiuni medicale. A fost, de asemenea, preşedinte al Comisiei mixte de istorie româno-bulgare din Academia Română.
Preşedinţia României l-a decorat, în anul 2000, cu Ordinul Naţional în grad de Cavaler.
Membrii Academiei Române regretă plecarea din această lume a academicianului Dinu C. Giurescu, care echivalează cu pierderea unei conştiinţe civice şi patriotice româneşti, ce va marca nu numai comunitatea academică, ci societatea românească în ansamblul ei.
