Se spune că după ce treci munții, dincolo de Brașov, ai impresia că intri în altă țară.
Drumurile sunt mai bune, casele mai îngrijite, și nici urmă de gunoaie sau buruieni pe marginea șoselelor sau prin localități.
Deseori, chiar crezi că ești într-o altă țară, mai ales dacă nimerești într-o comunitate de sași sau de maghiari.
Iar dacă cu etnicii germani te mai înțelegi, pentru că majoritatea vorbesc și romănește, cu cei maghiari e un pic mai greu.
Din anul 2010, minoritățile au voie să studieze în limba maternă, în timp ce limba română e învățată ca o limbă străină – 4 ore pe săptămână.
Asta a dus, în timp, la mici enclave ale minorităților. Zone în care peste 90% dintre localnici sunt de etnie maghiară, de exemplu.
Așa cum este cazul localității Ditrău, județul Harghita, unde, la început de februarie, s-a vorbit despre prima mişcare anti-imigraţie din România.
În afară de restricţiile limbii, însă, e dificil de spus că Ditrău este o comunitate închisă.
Peste 1.000 dintre localnicii ei muncesc în străinătate. Şi nu doar în Ungaria. Iar comuna este înfrăţită cu două localităţi. Una din Germania, alta din Ungaria.
La Ditrău, totul a fost bine, oamenii au trăit în pace și armonie cu limba, tradițiile și religia lor. Până într-o zi, când, la brutăria din sat au venit să lucreze doi muncitori din Sri Lanka. De aici povestea o știți.
Un val de rasism s-a făcut auzit peste sat: “să plece cei doi“, “noi nu mâncăm pâine făcută de mâini negre“, “noi nu vrem să ni se impună altă cultură” şi aşa mai departe.
Cazul a făcut înconjurul ţării şi s-a lăsat cu anchete şi amenzi. Iar povestea nu s-a terminat.
Însă, ce e dincolo de controversele din ultimele săptămâni din Ditrău, o localitate de care puţini dintre noi am auzit până acum?
Cum trăiesc şi cum gândesc oamenii de aici şi cum se explică reacţiile lor?
Un reportaj de Liliana Nicolae
Pe vremuri, se spunea că, dacă ajungi în Secuime şi vrei să cumperi o pâine, dar nu ştii limba maghiară, rişti să mori de foame.
Nu ştiu cum era atunci, dar acum nu e deloc aşa. Însă, de la pâine, de la o fabrică de pâine, mai exact, a pornit totul.
Ditrău. Judeţul Harghita.
Satul e înconjurat de dealuri blânde, ca nişte pâini puse la dospit.
Nu departe, sunt pădurile care le-au dat de lucru oamenilor din zonă ani de zile. Majoritatea au muncit la fabrica de mobilă din comună.
Localnicii aveau, ca şi azi, pădurea, pământul pe care-l munceau, şi animalele pe care le creşteau. Şi mai aveau, ca şi azi, limba şi credinţa, care i-au ţinut uniţi tot timpul.
În Ditrău, sunt două biserici romano-catolice impresionante. Una mai mică- biserica veche, cum o numesc localnicii – şi biserica mare, ca o catedrală, cu două turnuri înalte, de câte 74 de metri. Localnicii spun că sunt cele mai înalte din zonă.
De aici, de la frumoasa biserică pare să fi început totul. În frunte cu preotul, oamenii s-au răsculat împotriva celor doi muncitori din Sri-Lanka, angajaţi la brutăria din sat.
Când am ajuns la Ditrău, unde trăiesc vreo 5.000 de oameni, dintre care 90 la sută de etnie maghiară (restul – români şi romi), mica localitate din Harghita avea deja o etichetă: rasism, intoleranţă, mentalităţi de Ev Mediu.
Peste drum de biserica mare se află Liceul Tehnologic Puskas Tivadar.
Puskas Tivadar a fost un inventator ungur, prieten cu Edison, pionier al telefonului și inventator al centralei telefonice. El s-a născut la Budapesta, dar strămoşii lui ar fi trăit, la un moment dat, în Ditrău. Aşa că ditrăienii se mândresc cu el, şi au dat liceului numele lui.
Acolo, la liceu, e directoare o profesoară de limba română.
Cristina Hadâmbu s-a născut în Piatra Neamţ, dar a venit în Secuime în copilărie. Tot atunci a învăţat ungureşte. Pe stradă, cu copiii de vârsta ei.
De trei ani, conduce liceul din Ditrău şi primarul din localitate i-a trimis la tânăra profesoară pe toţi jurnaliştii care au trecut pe la el, ca să vadă un exemplu de integrare a unui român în comunitatea maghiară din Ditrău.
Eu am ajuns la directoare pentru că era printre puţinii care voiau să vorbească româneşte. Şi printre puţinii care voiau să vorbească despre sensibilul subiect care a răscolit localitatea în ultima perioadă.
Primarul, Puşkaş Elemer, era ocupat. Încă de dimineaţă, veniseră de la Bucureşti ( un nou control, o nouă anchetă!) inspectori de la Avocatul Poporului.
Vorbisem, însă, cu trei zile înainte la telefon, la doar o zi de la izbucnirea conflictului. Pentru el, soluţia era clară: ca să fie linişte în comună, cei doi brutari din Sri Lanka ar trebui să plece.
“Atmosfera este foarte revoltată” – mi-a spus primarul.
“Să ştiţi că comunitatea noastră nu prea acceptă oameni veniţi din afara ţării. Este o comunitate conservativă, ştiţi cum e aicea, în Secuime la noi. Localnicii se tem că cei doi ar putea să fie violenţi. Soluţia ar fi ca patronul să se răzgândească, chiar dacă e ilegal, dar trebuie să ne liniştim.”
Să revenim la liceul Puskas Tivadar. Directoarea Cristina Hadâmbu mă primeşte în biroul ei, unde îmi spune că se simte ca acasă. Din respect reciproc – îmi spune – vorbeşte în ungureşte cu colegii ei maghiari, iar aceştia, la rândul lor, îi răspund în română.
Profesoara are propria-i teorie pentru ce s-a întâmplat în comună: “Dacă nu s-ar fi pus atâta presiune pe elevi să ia toţi bacalaureatul, să scoatem pe bandă rulantă licenţiaţi … poate că astăzi ar fi avut cine să lucreze la brutăria din comună şi nu era nevoie să fie aduşi brutari tocmai din Sri-Lanka”. Pe de o parte.
Pe de altă parte: “dacă patronii brutăriei şi-ar fi plătit bine angajaţii, oamenii din localitate, ar lucra la brutărie, şi nu ar pleca departe de casă pentru un loc de muncă bine plătit, şi nici nu ar fi venit brutari tocmai din Asia”.
Poate tocmai de aceea, la liceul din Ditrău, de anul trecut, s-au introdus clase pentru meseriile de brutar, patiser, pădurar şi turnător. De-abia anul viitor va termina prima promoţie.
Însă, liceul tehnologic din Ditrău se înscrie în aceeaşi, de ceva vreme, “tradiţie” nefastă a liceelor de acest gen: calitatea pregătirii este foarte slabă.
În 2019, nici un elev nu a luat examenul de bacalaureat la sesiunea din vară. “Facem eforturi, o să fie mai bine, de la an la an” – îmi spune tânăra directoare.
O întreb dacă a vorbit cu elevii ei despre situaţia din comună. “Foarte, foarte puţin” – îmi spune. “Au început ei o discuţie, dar nu am vrut să escaladăm subiectul. Vrem să-i protejăm, să-i ţinem departe de povestea asta”.
Mie mi s-ar fi părut un moment tocmai bun pentru a le vorbi copiilor despre discriminare, toleranţă, despre democraţie şi regulile ei.
E, însă, un subiect sensibil.
Trebuie să ai foarte mare grijă ce le spui copiilor, pentru că părinţii pot afla şi nu ştii niciodată dacă familia este pro sau contra, dacă membrii ei au ieşit în stradă revoltaţi de venirea sri-lankezilor sau sunt din tabăra cealaltă (din aproape 5.000 de localnici, doar 300 s-au revoltat, iar aproape 2.000 aveau să semneze o petiţie, mai târziu).
Aşa că, profesorii se tem. E mai bine să tacă, să nu aibă o opinie, şi să încerce să împace pe toată lumea.
Mai ales după amploarea pe care a luat-o toată povestea sri-lankezilor ajunşi în Secuime. Nimeni nu se aştepta ca România să le sară în cap, cu toate instituţiile ei.
La câteva zile după vestita adunare populară de la Casa de Cultură din Ditrău, puţini sunt oamenii care mai vorbesc despre o eventuală nemulţumire legată de brutarii din Sri-Lanka.
Mulţi preferă – cum spuneam – să tacă. Alţii, nu ştiu limba română sau nu vor să vorbească româneşte. “Nem tu dom!” – aud cel mai des dar şi un apăsat şi foarte clar şi răspicat româneşte: “Domniţă, nu vă spun nimic!”
Stau ceva vreme în faţa Casei de cultură Kőrösi Csoma Sándor din Ditrău şi încerc să vorbesc cu localnicii care trec pe acolo.
Tânără, aproximativ 30-33 de ani, locuieşte în Ditrău de 5 ani: “Nu m-a surprins reacţia oamenilor, la câte văd şi aud la televizor … da, se uită la posture ungureşti. Era de aşteptat ce s-a întâmplat. Eu cumpăr în continuare pâine de la fabrica din Ditrău. Nu am nimic cu oamenii ăia. Trebuie să muncească şi ei. Alţii, ar putea să muncească şi nu o fac!”
Femeie, trecută de 60 de ani: “Eu sunt supărată pe patronii de acolo. Fiul meu a lucrat la el 9 ani de zile. Acum l-a dat afară … ”
Bărbat, 50 de ani, merge pe lângă bicicletă: “Doamnă, e păcat ce s-a întâmplat. Mie-mi pare rău. Că nu suntem canibali, nu mâncăm brutari srilankezi. Cred că presa a exagerat şi nu a înţeles correct ce s-a întâmplat aici la noi.”
Bărbat, 60 de ani, tocmai iese din micul supermarket din centrul comunei: “Noi nu avem nevoie nici de muncitori din Asia, nici din Africa! Noi avem oameni care pot să muncească. De ce să vină din alte ţări, şi ai noştri să plece să muncească în afara?”
Femeie, 40 de ani: Nem tu dom. Nu ştiu româneşte.
Un grup de elevi, râd: Nu ştim noi româneşte! Andraş, vorbeşte, tu, mă! … de la radio!
Vânzătoare la un chioşc unde se vinde paine de Ditrău: “Nu spun nimic, doamnă, e locul meu de muncă! ”
Doi bărbaţi, trecuţi de 70 de ani: “Mai bine punem noi lacăt la gură. Mai bine nu spunem nimic. Înţelegeţi?”
Femeie, 35 de ani: “ Eu vreau să fie iar linişte la noi în comună, aşa cum era înainte. Că nu suntem oameni răi. Suntem doar diferiţi …”
PuşKaş Ono, o profesoară din comună, îmi povesteşte că, în copilăria ei, localnicii erau foarte uniţi. Erau împreună în momentele importante din viaţa lor, se ajutau sau se adunau în jurul bisercii la sărbătorile importante. Fiecare gătea câte ceva şi punea pe masă. Supa de carne, carne cu cartofi şi plăcintele – erau nelipsite.
Oamenii din Ditrău sunt uniţi şi astăzi în jurul bisericii, iar asta s-a văzut şi când preotul i-a îndemnat zilele trecute să se revolte din cauza celor doi sri-lankezi.
Deşi, Arhiepiscopia de Alba Iulia l-a criticat pe preotul romano-catolic Bíró Károly, spunând că şi-a depăşit atribuţiile. Preotul recunoaşte, dar nu îi pare rău pentru ce a făcut.
Poliţia a deschis un dosar penal in rem pentru incitare la ură şi discriminare. Şi patronii brutăriei au făcut o plângere penală pentru ameninţare, incitare la ură. Au fost nevoiţi să-i mute pe cei doi. De la gazda din Ditrău – care a fost ameninţată cu incendierea casei – într-o comună apropiată, apoi la Gheoghieni, de unde fac naveta 15 km, la locul de muncă.
De fapt, o analiză făcută de Centrul Român de Cercetare a Migraţiei arată că, românii sunt reticenţi să-şi închirieze casele unor cetăţeni străini. Refuzul de a închiria unui străin este, de-altfel, cea mai răspândită formă de discriminare – arată studiul.
Mahinda și Piumal, cei doi muncitori din Sri Lanka, angajaţi la brutăria din Ditrău, au aflat de la familile lor despre amploarea nemulţumirilor localnicilor. Presa din Sri lanka a scris pe larg despre problemele pe care ei le au în România.
Patronii brutăriei au încercat să-i protejeze. Iniţial, le-au spus că doar câţiva localnici sunt împotriva lor, şi au primit asigurări că totul va fi în ordine şi că ei sunt în siguranţă.
Administratorul firmei din Ditrău, Kallo Katalin, mi-a povestit:
“Ne-am gândit să-i dăm în partea de patiserie, nicidecum să-i dăm afară. Am vrut doar să fie linişte în comună şi ei să fie în sigurnaţă. Locurile unde am fi vrut să-I mutăm nu erau deloc inferioare pregătirii lor. A fost doar o propunere. Localnicii nu au acceptat. Aşa că vom continua ca şi până acum. Ei au ajuns în România pe data de 15 au ajuns, pe 20 au început să lucreze, dar în scurt timp a început scandalul. Ei nu au ştiut ce se întâmplă în jurul lor. Le-am spus că doar câţiva localnici sunt un pic împotriva lor. Dar ieri a fost Piumal sunat de fratele lui şi i-a spus că presa din Sri-Lanka a scris despre problemele lor. Au fost trişti când au aflat. Dar noi le-am spus că toată lumea este alături de ei. Noi i-am adus aici şi suntem responsabili de siguranţa lor. În plus, suntem foarte mulţumiţi de ei, sunt nişte oameni minunaţi şi noi îi susţinem. Vânzările au scăzut după acest scandal cu 20 la sută. Dar ei sunt mai importanţi pentru noi. Am căutat forţă de muncă calificată în zonă, dar nu am găsit. Noi avem şi un brutar din Ungaria angajat, dar cu el nu am avut probleme”.
Povestea revoltei faţă de brutarii din Sri-Lanka nu este doar o poveste despre rasism.
Este povestea unei comunităţi închise în felul ei, care aduce la pachet şi discuţiile despre lipsa forţei de muncă, despre salariile mici, lipsa educaţiei, intoleranţă.
În 2017, cei mai mulţi străini care au venit să muncească în România erau din Republica Moldova.
Un an mai târziu, a scăzut numărul celor din Republica Moldova, dar a crescut numărul celor proveniţi din ţări din Orientul Mijlociu şi Asia.
Şi, probabil, tendinţa va continua, având în vedere salariile foarte mici din aceste ţări (70 de euro în Sri-Lanka, de exemplu) şi nevoia tot mai mare în România de forţă de muncă calificată.
Reportajul audio integral:
