Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, la 8 decembrie 2016, o rezoluţie prin care data de 26 aprilie a fost desemnată ca zi internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl.
ONU a recunoscut, astfel, că la “trei decenii după dezastrul de la Cernobîl, consecinţele serioase pe termen lung ale acestuia persistă încă, precum şi continuarea necesităţilor comunităţilor şi teritoriilor afectate” şi a invitat “toate statele membre, agenţiile relevante ale sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale, precum şi societatea civilă, să respecte această zi”.
O explozie la Centrala Nucleară de la Cernobîl din 1986 a împrăştiat un nor radioactiv asupra unor mari părţi ale Uniunii Sovietice, în prezent teritorii ale Belarusului, Ucrainei şi Federaţiei Ruse, iar aproape 8,4 milioane de persoane din aceste ţări au fost expuse la radiaţii, amintește Agerpres.
Guvernul sovietic a recunoscut nevoia de asistenţă internaţională abia în 1990. În acelaşi an, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 45/190, solicitând “o cooperare internaţională pentru a aborda problema şi atenuarea consecinţelor la centrala nucleară de la Cernobîl”. A fost înfiinţat un grup de lucru inter-agenţii care să coordoneze cooperarea în privinţa dezastrului de la Cernobîl.
În 1991, ONU a creat Fondul de încredere de la Cernobîl, aflat în prezent sub conducerea Oficiului pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare.
Din 1986, organizaţiile ONU şi majoritatea ONG-urilor au lansat peste 230 de proiecte de cercetare şi asistenţă diferite în domeniile sănătăţii, siguranţei nucleare, reabilitării, mediului, producţiei de alimente naturale şi informaţiilor.
În 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat o schimbare în strategia de la Cernobîl, cu un nou accent pe o abordare de dezvoltare pe termen lung. PNUD şi birourile sale regionale din cele trei ţări afectate au preluat conducerea în implementarea noii strategii. Pentru a oferi sprijin programelor internaţionale, naţionale şi publice destinate dezvoltării durabile a acestor teritorii, în 2009, ONU a lansat Reţeaua Internaţională de Cercetare şi Informare Cernobîl (ICRIN).
La 26 aprilie 1986, două explozii au zguduit reactorul cu numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl. În timpul incendiului, care a mistuit reactorul timp de zece zile, au fost răspândite în atmosferă cantităţi uriaşe de substanţe radioactive.
Belarus a fost ţara cel mai grav afectată de dezastru, deoarece până la 70 la sută din precipitaţiile radioactive au căzut pe teritoriul acestei ţări.
Nici România nu a scăpat de efectele catastrofei, măsurătorile efectuate la vremea respectivă înregistrând o creştere foarte mare a radiaţiilor, chiar de 10.000 de ori mai mari decât valorile normale înregistrate.
Centrala nucleară Cernobîl este situată la 18 km nord-est de oraşul Pripiat şi la 16 km de frontiera Ucrainei cu Belarus, respectiv la 110 km nord de capitala Kiev. În urmă cu 30 de ani, centrala lucra la capacitate maximă, adică cu toate cele patru reactoare, fiecare cu o capacitate de producţie de 1GW pe zi. Centrala acoperea la vremea respectivă 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice. Construcţia centralei a început în 1970, primul reactor fiind terminat în 1977. În 1986, alte două reactoare se aflau în faza de construcţie.
Potrivit unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părţi ale globului au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986.
Cartea, editată de Academia de ştiinţe de la New York şi lansată cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la catastrofă, cu titlul “Chernobyl: Consequences of the Catastrophe for People and the Environment” (Cernobîl: Consecinţe ale catastrofei asupra oamenilor şi mediului), a fost scrisă de Aleksei Iablokov, de la Centrul pentru Politici de Mediu din Moscova şi respectiv Vasili Nesterenko şi Aleksei Nesterenko de la Institutul pentru protecţie împotriva radiaţiilor din Minsk (Belarus).
Conform cărţii, până în anul 2005, între 112.000 şi 125.000 de persoane din cele 830.000 care au participat la operaţiunile de decontaminare şi sigilare a reactorului nuclear de la Cernobâl, şi-au pierdut viaţa.
Numărul total al deceselor la scară globală, în perioada 1986-2004, provocate de accidentul de la Cernobîl, este de 985.000.
Cele mai afectate state, pe lângă cele din fosta URSS, au fost Norvegia, Suedia, Finlanda, Iugoslavia, Bulgaria, Austria, România, Grecia şi părţi extinse din Germania şi Marea Britanie, potrivit sursei citate. Aproximativ 550 de milioane de europeni şi între 150 şi 230 de milioane de oameni din emisfera nordică rusă şi nu numai, au fost expuşi unui nivel ridicat de radioactivitate. Norul radioactiv rezultat a atins după 9 zile de la accident părţi din SUA şi Canada.
Celelalte trei reactoare au continuat să producă electricitate până în decembrie 2000. Cum “sarcofagul” de beton construit în grabă în 1986 deasupra reactorului risca să se prăbuşească şi să lase descoperite 200 de tone de magmă cu un nivel de radioactivitate foarte ridicat, comunitatea internaţională s-a angajat să finanţeze construirea unei noi casete, mai sigure. Astfel, s-a construit o arcadă metalică, în greutate de 25 de tone şi măsurând 110 metri înălţime, pentru a fi amplasată deasupra sarcofagului fisurat. Suma totală a fost de 2,2 miliarde euro furnizată de peste 45 de ţări donatoare, prin fonduri gestionate de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
Întrucât agenţiile Naţiunilor Unite şi-au îndreptat atenţia de la asistenţa umanitară către prevenire, recuperare, remediere şi dezvoltarea capacităţii, a fost adoptată o abordare integrată a dezvoltării durabile pentru a răspunde nevoilor regiunilor şi comunităţilor afectate. Agenţiile, fondurile şi programele au continuat să lucreze strâns cu guvernele din Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina pentru a oferi asistenţă pentru dezvoltare comunităţilor afectate de la Cernobâl.
