An de an, la 20 iunie, ziua mondială a refugiatului celebrează curajul şi rezistenţa a milioane de persoane forţate să-şi abandoneze casele din cauza războaielor şi abuzurilor asupra drepturilor omului.
Sărbătoarea a fost instituită, prin rezoluţie a ONU, în 2001.
În spatele statisticilor se află însă milioane de femei, bărbaţi, copii, mame şi taţi care au pierdut tot ce aveau şi speră fie să-şi reclădească viaţa într-o ţară nouă fie să se întoarcă acasă.
În complexitatea fenomenului migraţiei există o distincţie clară între migrant şi refugiat. Migrantul alege să plece din ţara de origine, temporar sau definitiv, din motive de ordin economic, familial, social sau cultural, iar refugiatul este forţat să-şi părăsească ţara natală, de cele mai multe ori, din cauza unor stări conflictuale.
De altfel, în cazul refugiaţilor statele au obligaţia să le ofere protecţie împotriva returnării în ţara de origine, acces efectiv şi neîngrădit la procedura de azil, precum şi o serie de forme de asistenţă (materială, medicală, socială).
Garantarea acestor drepturi derivă din Convenţia de la Geneva din 1951 şi Protocolul de la New York din 1967, instrumente internaţionale pe care România le-a ratificat în anul 1991.
După această dată, ţara noastră a început construirea treptată a unui sistem naţional de azil, în concordanţă cu obligaţiile asumate la nivelul comunităţii internaţionale.
